...n-a murit

nu stiu de ce, dar am impresia ca statul asta al nostru este asa... nu stiu cum, dar foarte aiurea. raman cateodata socat cum oamenii care pana ieri au fugit de comunism si care spun sus si tare ca din cauza comunismului s-au intamplat mii si mii de atrocitrati si a creat in ei frustrari ale caror efecte le vedem si astazi, acesti oameni sunt de acord cu metode comuniste. ma refer la alocatiile pe care trebuie sa le primim in functie de venitul parintilor. de legea conform careia cu cat ai mai mult cu atat trebuie sa platesti mai mult. nu stiu de ce, dar imi aduce aminte de o replica seaca din Desperate Housewives, cand Gabrielle spune ca se spune ca banii nu pot cumpara orice, pentru ca saracii sa nu sara in capul bogatilor. nu stiu, dar mie masurile astea mi se par comuniste. in orice caz, nu se vor adopta, de asta stiu sigur, dar ma gandeam cum se face ca lumea inca mai gandeste asa ceva. si imi aduc aminte de o melodie a Adei Milea (melodie pe care o postez mai jos). asa este. Ceausescu nu a murit. el traieste in mentalitatea noastra, iar cand spun Ceausescu ma gandeasc la comunism in sine pentru ca unul din simbolurile comunismului este Ceausescu. este trist ca nu suntem in stare sa lasam trecutul in trecut. oare cum sa ne dezvoltam ca societate cand inca mai tindem spre tipul de societate care s-a dovedit a fi nociv. pacat ca nu ne gandim sa preluam modelul interbelic. aia cred ca era o perioda in care merita sa traiesti in Romania si sa locuiesti in Bucuresti.


Asculta mai multe audio Muzica

( m-am apucat sa citesc In cautarea timpului pierdut de Marcel Proust. cartea asta are foarte mare legatura cu ceea ce am scris ieri, cu ideea de ieri)

am idei

astazi a fost o zi plina de idei. a fost o zi a revelatiilor si a fost o zi in care as putea spune ca am fost un pic dezamagit, dar am primit atat de multe idei. si spun ca am primit pentru ca nici macar nu ma gandeam la asta. a fost asa. simplu. revelatie. sper sa am timp sa ma tin de ideile pe care le am si sa le pun in practica, altfel s-ar ofili. ar insemna ca degeaba am idei. si acum am. am...

am...

eu cand vreau, pot!

e ciudat cum caut in superficialitatea mea superficiala, o profunzime prin care sa demonstrez...si aici apare marelel gol. ce sa demonstrez? eu nu demonstrez niciodata, nimanui, nimic. de ce? pentru ca nimeni nu merita demonstratiile mele. eu am propriul meu set de principii probabil bolnave, sigur perfectibile, greu de schimbat, mai mult sau mai putin normale, dar care pentru mine sunt normale. nu e neaparat vorba de aroganta, desi eu nu sunt un dusman al arogantei intemeiate, probabil e si un pic de din aia, dar in stare incipienta. oricum, idee este ca eu nu dau explicatii. de ce? de fun. asa. ca sunt smecher la faza asta. dar altul era gandul meu. cum se face ca incerc sa dau explicatii sau mai bine zic imi dau explicatii unor lucruri pe care majoritatea le considera desuete. si asta este problema mea.

eu cand vreau sa am probleme, am! 

de ce il admir eu pe Caragiale

din punctul meu de vedere cel mai mare scriitor roman este Caragiale. cred ca el trebuie sa fie ales scriitor national, nu de alta, dar el e cel care ne-a cunoscut cel mai bine. nimeni nu a reusit pana acum sa scrie mai bine despre romani si romanism decat Caragiale. prostia, lipsa de bun simt, snobismul si parvenitismul ne caracterizeaza si acum. Caragiale si-a inceput opera acum o suta de ani, o suta si mai bine, dar nici macar acum nu si-a terminat-o. e interesant cum zicala ca Istoria se repeta e total adevarata pentru societatea romaneasca. din toate punctele de vedere. noi ne invartim intr-un cerc vicios de mai bine de cateva sute de ani, dar cum in ultima vreme avem foarte multe mijloace de comunicare, reusim sa vedem ridicolul din noi, din societatea noastra. de aceea imi place cel mai mult Caragiale. Eminescu nu reuseste sa gaseasca chintesenta romaneasca. de altfel, nici nu incearca. nu asta era ideea, oricum. ideea este ca IL Caragiale ne-a caracterizat si ne-a surprins esenta. si pe langa ce a zis Caragiale, vreau sa mai adaug si replica unui mare om ca Romania e cea mai tara proasta. e interesant cum reusim sa ne pastram traditiile. si daca e sa privim partea buna a lucururilor, macar defectele astea ne fac unici, ne dau aerul acela de pitoresc.

despre o saptamana care a fost ceva ce nu am mai trait demult

saptamana asta a fost ceva aparte. a fost saptamana in care aproape in fiecare zi am descoperit cate ceva despre mine. progresiv, dar frumos si interesant. nu stiu cate imi erau secrete bine ascunse, sunt sigur ca foarte putine, dar in timpul acesta am ajuns sa gasesc cateva cuvinte care sa le dea sens si profunzime. am descoperit ca doar cuvintele fac unele lucruri adevarate, le dau sens. ma rog, o descoperire americaneasca, dar pentru mine o descoperire.

saptamana asta mi-am dat seama ca nu imi mai plac atat de mult cartile de consum. imi plac romanele de calitate. cred ca este doar o faza, dar am inceput sa citesc carti de calitate si le descopar diferit. le vad mai bine. le inteleg mult mai bine. e ceva aparte. nu stiu de unde schimbarea asta de viziune avand in vedere ca repet aproape in fiecare zi ca eu sunt un mare aparator si cititor de consum. oricum a fost o descoperire aparte.

saptamana aceasta am invatat, de fapt reinvatat, sa citesc si sa gandesc. mai bine si mai mult.

aroganta de a citi o carte

ma gandeam zilele astea la toate cartile pe care le-am citit. au fost cateva sute si desi ar trebui, nu pot spune ca aceste carti spun ceva despre mine si despre pregatirea mea sau despre modul in care eu privesc lucrurile. daca ar fi sa spun in ce masura si cum m-au ajutat cartile nu as fi in stare. nu stiu de ce ma trezesc in aceasta imposibilitate. ma gandesc ca am asimilat practic tot ceea ce am citit si cum unui om ii este greu sa vorbeasca despre sine, asa imi este si mie greu sa vorbesc despre cartile pe care le-am citit. nu ca as fi epuizat stocul...dar am constatat ca in general, citesc beletristica. ma rog. eu vreau sa vorbesc despre altceva.

vreau sa vorbesc despre aroganta de a citi o carte. si despre snobism. desi nu cred ca e ceva rau in a fi arogant pentru ca citesti o carte. din punctul meu de vedere nu este nimic rau in a fi arogant ca citesti o carte, dar conteaza foarte mult si cum o citesti. si aici incep marile probleme si de aici se ajunge ca aroganta aceasta sa devina snobism. si e trist. e trist pentru snobi, dar amuzant pentru ceilalti pentru ca daca se spune ca pentru om cartea este cel mai bun prieten, pentru un snob sau un "poleit" cum il numesc eu, ajunge sa devina cel mai mare inamic. cartile sunt cele mai mari tradatoare daca nu le acorzi respectul pe care si-l cer. bineinteles, depinde si de carte, dar sa te fereasca Dumnezeu sa ajungi ca o carte sa te tradeze. aici cred eu ca s-a nascut ridicolul si penibilul.

cand citim o carte, pe care nu stim de ce o citim pentru ca lectura este intr-un fel ca religia, nu poti vorbi despre ea, ajungem sa traim diverse stari si cum dupa mai multe beri sau pahare un betiv se imbata, asa si un cititor ajunge sa se imbete. si betia de citire este grava pentru ca nici zeama de varza si nici alte leacuri babesti nu ajung sa te salveze. atunci apare ceea ce eu cred aroganta de a citi. pentru ca atunci omul are sentimentul ca prin lectura a capatat ceva care il deosebeste de restul oamenilor. iar adevarul asta este. e ceva in plus. oamenii sunt fiinte profund laudaroase care au neaparata nevoie de complimente. asa si cu acest cititor. ajungi sa crezi si sa te comporti cu oamenii din jurul tau cu o simpatie izvorata din necunoasterea celorlati. e ceva care se intampla foarte des. si e amuzant sa vezi astfel de oameni care nu sunt in stare sa disimuleze aceste sentimente sau sa nu se gandeasca la ele pentru ca daca nu te gandesti ele nu ies la suprafata. si aici tradeaza cartea. tradeaza pentru ca te poate arunca in penibil. cum? simplu. prin natura umana care citeste si percepe lucrurile diferit, iar atunci cand cineva ajunge sa citeasca, citeste in mod individualizat. si sa te tii. de aici incepe problema poleielii.

am vrut sa spun ca suntem aroganti cand citim. suntem. nu avem nevoie de motive, de altfel, noi niciodata nu avem nevoie de motive pentru ca suntem in stare sa ne descurcam fara ele ( sa le vedem acum si pe ele cum se descurca fara noi ). e un ceva care exista in fiecare dintre noi. ca o stare de spirit. ca un sentiment. ca o atitudine. si desi nu pare sa fie aroganta, alt cuvant care sa o defineasca mai bine, nu exista.