supleantul

am terminat de citit Supleantul de Petru Popescu, carte pe care am cumparat-o de la targul acela de carte de la Sala Dalles (cred ca asa se scrie) un targ in adevaratul sens al cuvantului pentru ca am gasit carti foarte ieftine. ok. revenind la carte. am cumparat-o si am vrut sa o citesc si pentru ca diriga ne-a zis ca e foarte interesanta. bine, a laudat cartea mai mult, dar eu as numi-o doar interesanta.

cand m-am apucat sa citesc mi-am dat seama ca nu stiu daca citesc un roman de fictiune sau daca sunt memorii. e o combinatie, foarte interesanta si foarte reusita, de fictiune si nonfictiune, un amalgam  de personaje foarte bine creionate. eu am citit cartea pentru ca am fost si trebuie sa spun ca sunt foarte interesant de perioada comunista. ea s-a sfarsit cu putin inainte sa ma nasc eu, dar pare asa, din alta vreme.

vedem in roman o lume aparte. daca de cele mai multe ori lumea spune ca erau aproape torturati de comunisti, am vazut acolo o lume cu lipsuri de cele mai multe ori materiale, dar si intelectuale cum este cazul sotilor Ceausescu, dar am vazut ca oamenii supravietuiam si carpeau acea existenta. am vazut ca profitau de fiecare amanunt si mai mult, am vazut ca frustrare exista, dar viata mergea inainte si ca un omagiu adus vietii se faceau improvizatii. oamenii aceia stiau sa traiasca si au trait. eu am avut impresia ca in perioada comunista nu faceau decat sa lase timpul sa treaca pe langa ei. si a fost superb sa vad ca si atunci romanul, tot roman era.

trecand la EL si EA, trebuie sa spun ca sunt creioanti foarte bine si realistic, desi se cam insista pe lipsa lor de bun simt, dar si de cultura. sunt personaje comice in roman, sunt oameni de la tara ajunsi la oras. e o incantare sa citesti paginile in care apar ei. sa o vezi pe ea cum vrea sa interzica filmele cu poc poc si pe el care o atentioneaza cu privire la existenta unor microfoane in niste papagali. e trist. e tragi-comic mai bine zis.

si apoi Zoe. despre ea scriitorul zice

In fine, eroinei cartii, sumbra printesa Diana a comunismului, ii multumesc postum, cu adanca gratitudine. Supleantul este o carte pe care ar fi citit-o zambind.

eu cred ca nu ar fi citit-o zambind. cred ca ar fi suferit pentru ca daca iubirea ei pentru el, era la fel de mare ca in roman, fuga lui a distrus-o. nu cred ca ar fi citit-o zambind pentru ca Zoe a fost o victima. a trait sa isi vada parintii executati, apoi sa ii vada terfeliti. ea nu a inteles in mod sigur prin ceea ce a trecut tara. si daca a inteles, nu a vrut sa inteleaga. dragostea pentru parinti ar fi fost mai mare decat cea pentru tara. zbuciumul ei e singular in cultura romana.

e aiurea de frumos afara

e aiurea de frumos afara. e atat de mult soare si se apropie si nenorocirea asta de bac. nu e vorba ca trebuie sa dau bacul, ca asta mi se pare normal si mai ales abia astept sa merg mai departe. sper. oricum. ma enerveaza ca e vara si afara o sa fie foarte cald si foarte frumos, iar eu voi fi nevoit sa invat ceea ce nu ma incanta deloc. dar deloc. am mai scris ca am prostul obicei de a nu mai putea invata. asa mi se intampla. am ajuns sa nu pot invata. m-am dezobisnuit. si e asa de greu sa invat acum. atat de greu. e aiurea de frumos afara:(

sunt obosit si ma simt extraordinar de prost. zielele astea au fost zile de chin.

din nou

zilele astea am avut probleme. bineinteles in virtutea sloganului eu cand n-am probleme imi fac am avut cateva impresii si pareri asa ca ieri si astazi am stat si m-am cam perpelit la foc mic gandindu-ma. ma gandeam la cum ma percepe lumea si de ce ma percepe asa. eu nu sunt adeptul eminescianei privelisti a omului chinuit care isi da seama ca nimeni nu il intelege (desi in ultima vreme, lumea este mai mult decat innebunita sa apara asa) asa ca de aceea am avut asa niste ganduri tampite referitoare la mine si la relatia mea cu ceilalti. eu cred ca cei din jurul meu au ceva de spus despre mine si ca un democrat ce sunt si ma declar imi vine cam greu sa nu tin cont de ce spus si ceilalti. nu-mi place nici ideea americana a live your life fara sa te intereseze de ceilalti. e o prostie si nu ai cum sa faci asa ceva si sincer sa fiu nici nu imi doresc. e vorba de respect intr-o oarecare masura daca stau sa ma gandesc. oricum. eu chiar respect si iau in calcul uneori sfaturile pe care le consider bune atunci cand am din ce alege. si uite asa ieri am.... si de aici numai spun nimic. las asa. cu puncte puncte.

uneori, investitia in idei este mai buna decat cea in oameni, desi oamenii sunt aparte, speciali.

( cu mult timp inainte cand nu voiam prea multi oameni in jurul meu credeam in principiul asta. acum este de domeniul trecutului, dar tot foarte interesant ramane)

elogiu nevazutului si nevazutei

e ciudat cum se face ca timp de 12 ani nu am observat ca ma duc zilnic la scoala. si acum, cand mai sunt trei luni si se termina prima parte consistenta din viata mea, mi-am adus aminte ca eu ma duc la scoala. e ciudat si trist ca in toti anii astia nu am stiut ce fac. nu mi-am dat seama. brusc m-a cuprins asa o melancolie iesita din comun fata de perioada asta a vietii in care am crescut cel mai mult. o sa mai treaca ani si ani, dar niciodata nu voi reusi sa cresc si sa ma dezvolt atat de mult ca in acesti 12 ani.

e neplacut cum iti dai seama ca ceva a trecut, iar in ultima vreme sentimentul acesta s-a acutizat. e din ce in ce mai rau sau nu mai rau, dar e asa... ultimul cantec pe care orchestra aia de pe Titanic o canta cand se scufunda vasul. mai este foarte putin si oamenii inteleg ca pana la urma se termina totul, ca Jack va muri intr-un final. lumea a fost emotionata de Jack, de soarta lui. are poza si milioane de searchuri pe Google, mii de fani si fane, faina si ar avea toti banii din lume daca ar vrea, dar ceea ce ramane dupa ce astea dispar. nimic. si chiar daca ele sunt vesnice cum este cazul in exemplul meu, un lucru este cert. Jack tot mort ramane.

asa se va intampla si cu liceul. se va termina si cand se va termina se va termina si filmul sau mai bine zis partea pe care am experimentat-o. e ciudat ca nu vad inceputul in sfarsit. vreau ca totul sa ramana un capitol si atat. sa ma pot intoarce mereu cu gandul la el.

niciodata nu cred ca am folosit mai des ca acum cuvantul ciudat. si e ciudat. cum nu ma voi mai gandi la micile prostii, la cum nu imi place ora de stiinte, la ce mai zice Marica la ora, la ce ne mai zice Chisi la franceza, ce mai zice diriga pe care am descoperit-o cu adevarat abia anul acesta. toate descoperirile astea sunt asa... placute si dureroase sau nu dureroase, dar aparte. foarte aparte. e prima despartire, primul divort fata de o casnicie pe care am avut-o pana acum cu viata. o sa inceapa ceva nou. cu lumea din vechi, proaspat noua pentru mine ( patru cinci persoane, nenumitii, dar stiutii) dar va fi altfel. poate mai bine si mai frumos, dar mie nu imi place schimabarea. de aceea incep sa ma acomodez cu ea.

si e ciudat cum se face ca schimbarea si trecerea asta ma face ... fericit. foarte incantat si fericit.