oftica=ambitie

eu asa zic. cand te oftici inseamna in primul rand ca iti pasa, iar apoi inseamna si ca vrei mai mult. cand vrei mai mult esti ambitios (desigur, afirmatia e usor gratuita in contextul acesta care nu e in stare sa creioneze atat de bine conceptul). nu suna bine, dar eu asa cred si cand eu cred... mai conteaza cum suna?
cineva zicea ca un cliseu. eu zic ca nu e pentru ca de cele mai multe ori eu sunt in stare sa fac totul exact asa cum vreau eu. asta este arta mea. si imi place. si sunt in stare si pentru ca sunt in stare, de cele mai multe ori, primesc ceea ce vreau si mai ales ceea ce merit.
acum ma oftic.
ciudat.
sincer, chiar foarte ciudat.
desigur, cei care citesc ce am scris vor zice ca nu e decat un sentiment cauzat de evenimentele din ultima vreme. as vrea sa fie, dar nu e. poate ca e si asta un semn.
am vazut ceva si asta ma oftica teribil si asta sincer, ma face mai ambitios. pentru ca ma oftic si daca ma oftic sunt mai ambitios:))
am logica.
sa mor de nu am logica.
anyway
concluzie: ofticatul e intr-un fel si un mare ambitios.

despre cum scriu

am vrut sa scriu de acum o luna si ceva despre cum scriu si mai ales de ce scriu asa. cine intra la mine pe blog, poate sa fie mirat ca nu scriu chiar cum trebuie si poate ca ajunge la concluzia ca noua generatie de la litere este exact cum spun toti si anume cam praf. nu este asa.
eu nu tin cont de normele de punctuatie, asa ca nu o sa vedeti mereu unde trebuie o virgula sau ceva. de ce? pentru ca marea majoritate a posturilor mele nu sunt scrise si apoi recitite si apoi cizelate si rascizelate. nu. eu scriu si scriu exact cum cred sau cum vreau fara sa mai tin cont de nimic. de aceea exista si cateva litere scrise aiurea. in orice caz. eu scriu aproape cum gandesc. acesta este pentru mine fluxul gandirii, fluxul a ceea ce vreau sa spun si de aceea se mai intampla sa mai pun un titlu si eu sa scriu cu totul pe langa.
asta am vrut sa fie asa, un soi de lamurire, desi, sincer, lately, nu mai intereseaza de lamuririle pe care unii vor sa le primeasca.
i don't give a shit!

observatie

de fapt, o reobservare a unui fapt care acum ceva vreme ma enerva.

eu pe blog, nu am poze. nu am si eu o imagine acolo, un ceva, sa mai vada si omul care intra aici, macar o imagine, mai ales ca am citit un sondaj in care se spunea doar 10% din textul unei pagini este citit de vizitator care ajunge acolo mai mult sau mai putin voluntar.
cam asa si eu.
poate ca am nevoie de poze, dar daca e sa caut, sa pun si eu aici, o floricica, un ceva, nu gasesc o imagine care sa fie cu adevarat sugestiva. si asa... parerea mea de rau sau nu stiu cum se numeste nu este intemeiata.

decizie

saptmana asta a fost foarte importanta pentru mine pentru ca am hotarat sa fac cateva lucruri care ma vor ajuta pe viitor. asa ca postul asta o sa fie un soi de rezolutie.
1. am de gand sa mint mai des
minciuna e pana la urma cea mai ceruta forma de sinceritate. suna aiurea, stiu, dar va spun ca pentru cei mai multi din oamenii slabi care nu sunt in stare sa ia o hotarare singuri, minciuna e un gest de maxima sinceritate. atat pot ei. eu am de gand asadar sa le ofer cat pot de mult.
2. am de gand sa introduc o doza de ipocrizie in ceea ce fac.
tot pentru astia mai slabi care nu sunt in stare sa faca ceva. am de gand sa fiu mai ... decent. sau mai dragut cu ei. o mica doza de ipocrizie
3. am de gand sa fac ceva si sa schimb unele lucruri, dar nu in totalitate. am de gand sa mai adaug cateva lucruri rele sau cateva defecte (imi e greu sa dau un verdict si sa le dau un nume pana la urma) pentru ca pana la urma, lumea sa fie multumita.
asta e o decizie. proasta, ce-i drept, dar am de gand sa ma tin de ea, sa vad daca e lumea mai multumita de voi.
daca Parisul mai merita o liturghie, poate ca mai merita si lumea care ma inconjoara una.
so be it.

despre scris

imi este foarte greu sa scriu in ultima vreme. nu stiu de ce, dar cu greu se umplu cateva randuri si sincer sa fiu asta duce la un sentiment de frustrare, dublat de gandul ca neglijez blogul asta, ceea ce intr-un fel am facut de cand a inceput facultatea. asta nu imi place la mine. si o sa o schimb, desi nu vreau sa scriu doar pentru ca trebuie. mai ales pe blog. aici trebuie neaparat sa scriu cand vreau si ce vreau si nu pot sa umplu pagini, doar cu gandul de a indeplini o norma pe care sincer, nici nu vreau sa o indeplinesc.

asta este o ciudatenie la mine. vreau sa fac uneori cate un compromis, dar nu pot. e ceva, o forta, o ceva care nu ma lasa sa fac un pas pe care mai apoi l-as considera eu, personal, gresit. (si intr-un fel ar fi si un lucru pe care l-as lua personal, o ofensa personala). despre asta intr-un alt post.

din nou despre responsabilitate

si inca o data as vrea sa aduc in discutie responsabilitatea. merge greu cu ea. foarte greu. si sa inteleaga, nu din partea mea merge asa de greu. din contra. eu dau pe afara cateodata si se pare ca asta e de rau si chiar daca e, eu tot nu ma las. nu ma las deloc. o sa vreau sa imi pastrez, ceea ce eu numesc asa, calitatea asta.

vorbitul ca remediu

faza aia cu vorbitul ca remediu nu prea merge. sa va spun de ce. pentru ca atunci cand vorbesti nu faci decat sa spui ceea ce ai vrea sa auzi si ceea ce te face sa te gandesti ca decizia pe care ai luat-o este cea mai buna. este un mod, tampit spun eu, de a te asigura ca ai facut ce trebuia, un mod de a te incuraja atunci cand nu esti sigur ca ai facut ce trebuia. e in firea noastra sa incercam sa ne incurajam, sa descoperim ca am facut bine. de aia ajuta cica vorbitul, dar asta nu inseamna ca daca ai curaj sa spui cu voce tare ceea ce ai facut sau ceea ce ai de gand sa faci, asta nu inseamna ca este si cel mai bine. intr-un fel nu faci decat sa te minti. asa ca daca e nevoie de ceva cand iei o decizie... atunci e de responsabilitate pentru faptele tale. atat.

putin

am scris putin anul asta si nici nu stiu daca ceea ce am scris e bine. ma bucur doar ca la facultate am invatat ca nu exista bine sau rau, ci doar...parere. si atat. dar am scris putin si imi pare rau pentru ca am de ce sa scriu. chiar am de ce sa scriu si mai ales despre ce.

censorship

desi nu ne dam seama intr-un fel ne cenzuram din respect pentru altii. mi-am dat eu seama de asta gandindu-ma la blogul meu si de ce nu scriu unele chestii. nu le scriu dupa cum i-am spus si lui S. (iti fac reclama) pentru ca ar insemna sa mai dezvalui ceva din viata de zi cu zi si nu vreau asta din respect pentru cei cu care traiesc. nu se stie cum vor percepe ceea ce scriu si nu cred ca nu scriu din teama asta pentru ei, ci pentru ca nu VREAU sa se simta asa. e un soi de respect si nu e vorba de cenzura dupa cum am spus eu in titlu. titlul oricum nu e bun pentru ca eu nu sunt in stare sa scot un titlul potrivit pentru fiecare postare de-a mea. nu e cenzura, e respect.

probabil ca postul asta va fi destul de controversat. nu ma intereseaza. nu ma intereseaza pentru ca m-am schimbat. si nu ma mai intereseaza atat de mult cand vine vorba de ceea ce cred. mi-am cimentat convingerile si acum e mai greu sa mi se schimbe cineva si desi o sa fie interpretat ceea ce scriu, nu ma intereseaza pentru ca ceea ce am scris este ceea ce cred si cred ca oamenii cu care vorbesc zilnic merita RESPECT, iar eu imi manifest respectul prin a le proteja intimitatea. nu ca ceea ce as scrie ar fi barfa. mai rau. e vorba de convingerile lor. un soi de dialog, iar asta e prea intim, chiar si pentru un blog putin cunoscut.