citeam si inca mai citesc (am ajuns la jumatatea primului volum) din Cronica de Familie. romanul imi place pentru ca nu este exagerat din niciun punct de vedere si nici nu se ascunde.
nu este exagerat.
povestea incepe prin 1860 si ceva si prezinta viata unei familii de boieri, Cozianu. toate bune si frumoase. nu este un roman exagerat deoarece prezinta foarte realist cum era viata atunci. adica, pe langa romanismele pe care le vedem si acum in societate, observam si cateva diferente, cele mai multe in ceea ce priveste educatia si mai ales maniera de a privi viata.
nu se ascunde.
exista o scena din dormitorul personajelor. mi-a placut (nu pentru ca avea legatura cu sexul) pentru ca era foarte naturala si pentru ca nu inchisteaza lumea din acea perioada intr-o aura a pudibonderiei care nu exista, dar despre care credem ca exista. imi pareau foarte deschisi si mai ales foarte naturali, asemanatori noua. bineinteles, exista cateva diferente de abordare si mai ales de comportament, dar schema de baza este aceiasi.
ceea ce m-a marcat asa, profund, a fost faptul ca si atunci romanii erau rai unii cu altii. ca neam avem un comportament foarte tampit unul fata de celalalt. ne place sa ne umilim, ne bucuram cand unul din noi face ceva care il aduce pe marginea disperarii si mai ales ne place suferinta celuilalt fara sa ne dam seama ca suntem un neam crestin in care iubirea fata de aproape trebuie sa existe ca principiu primordial al socitetatii. se pare ca la noi nu e asa si ma gandeam ca in situatia asta e foarte usor de inteles de ce suntem perceputi si tratati uneori ca niste fraieri. pentru ca asa ne vedem si noi. pana nu ne schimbam atitudinea asta... greu. greu, monser, mai trecem peste poleiala in care traim.
si bine zicea Caragiale.
Bravos, natiune, halal sa iti fie!
daca noi nu facem si nu ne asumam raspunderea, atunci cine sa faca? problema si vina pentru starea in care suntem este in exclusivitate a romanilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu